Într-o dimineață, în jurul orei 8,30, circulând cu autobuzul. Dintr-o stație urcă un tată cu fetița de vreo 2 sau 3 ani la piept, ținută aproape cu ajutorul unui marsupiu. În mod clar, atunci când oamenii văd tați în ipostaze apropiate alături de copiii lor, se creează o stare de maximă înduioșare. O astfel de stare m-a cuprins și pe mine. Mai toți călătorii și-au orientat privirile și atenția spre protagoniștii tată-fiică. Cât despre mine, am încercat să abordez un aer de subtilitate și să nu atrag atenția cu o privire insistentă.

Tatăl a compostat biletul de călătorie și s-a așezat pe un scaun, chiar cu spatele la intrarea în autobuz. Fetița avea părul blond și prins în două codițe, în vârful capului și obrajii îmbujorați. Stătea cu capul pe pieptul tatălui, sprijinindu-se de obrazul drept, moțăind, fără a fi deranjată de vorbăria din autobuz. Nu a durat mult și tatăl a închis și el ochii, alăturându-i-se micuței ființe cu păr blond. Astfel, tatăl și fiica moțăiau la pachet, fără a se simți stânjeniți în vreun fel de perechile de ochi ce-i urmăreau.

Nu dai zilnic peste o astfel de priveliște. Primul gând ce mi-a venit în minte a fost: „Ce familie frumoasă și ce oameni norocoși să se aibă unul pe celălalt!” Dacă o soție se poate baza pe soțul ei și vice-versa, vor putea crește un copil în armonie și copilul se va putea dezvolta frumos. Pentru că, asta înseamnă poate și căsătoria: colaborare continuă. Nu doar mama crește copilul, mama și tatăl cresc copilul. Așa cum pentru a crea viață, prin iubire, este nevoie de două ființe (de sex diferit), așa și pentru a ajuta la dezvoltarea noii vieți formate, este nevoie tot de doi. Fiecare dintre cei doi este responsabil să contribuie cu gândirea și felul său de a fi la evoluția unei ființe mărunte, dar care într-o bună zi, va realiza că și mama și tatăl l-au susținut și l-au ajutat să ajungă un om mare.


P.S.: Prin urmare, spus clar și răspicat,
pe silabe,
  co-la-bo-ra-re