O mamă cu fetița ei de vreo 8-9 ani intră în compartiment. Doamna se asigură că trenul are destinația dorită.
Încep să mănânce pufuleți galbeni, probabil cu aromă de brânză. Se simțea mirosul specific.
După vreo 15 minute, fetița o întreabă pe mamă:
– Mama, ție îți place litera P, așa-i? Așa ai zis mai devreme.
Mama nu prea acorda importanță fetei. Stătea cu nasul în telefon, butonând.
– Mama, răspundeee!
– Da, așa este. Cum spui tu.
– Dar litera R? Litera asta nu-ți place? Uite, rațele nu-ți plac? Rățuște drăguțe. Sigur trebuie să-ți placă.
– Vorbește mai încet, Diana, nu suntem acasă.
– Bine… Deci, îți place și litera R… Uiteee!
Fetița formase litera R, lipind pufuleți laolaltă.

În cele din urmă R-ul format din pufuleți a sfârșit prin a fi mâncat de mamă. Fetița a început să o întrebe pe mamă dacă știe din ce sunt făcute focul, lava, piatra, apa și hârtia… Mama nu pricepea cum să răspundă, dar fetița înșira explicații folosind termeni fizici și susținând clar și răspicat „Vezi, mama? Eu știu. De asta îți spun, ca să înveți și tu ceva nou.”

Toți acordăm o importanță diferită lucrurilor, oamenilor ce ne înconjoară și situațiilor cu care ne intersectăm. Unii vor remarca un aspect fizic plăcut sau vor fi atrași mai mult de modul în care o persoană vorbește, decât de faptul că s-a dat sau nu cu ruj, alții vor ține minte modul în care cineva s-a comportat cu ei. Oare de ce ignorăm detaliile astea mărunte care dau farmec vieții? De ce ne trebuie oare ecrane luminoase, când avem lângă noi strălucirea minților de oameni mai mici sau mai mari?


P.S.: Pentru că este esențială în viață,
pe silabe:
pre-țu-i-re