Era dimineața devreme când Romică s-a decis că era vremea să-și facă un scrob din 3 ouă și să o zbughească la muncă. Urma să meargă cu bicicleta, așa cum procedează în fiecare dimineață. A intrat în coteț și în primul cuibar din stânga a găsit două ouă. A mai completat cu încă unul ce-i rămăsese de ieri, când de dimineață a ales să mănânce doar două ouă fierte tari-glonț. Așa-i mai plac lu’ Romică ouăle; le unge cu un strop de muștar și completează cu salată de roșii. Cafeaua nu poate fi băută pe stomacul gol, îl doare după stomacul de parcă are colici, nu alta. Așa că în fiecare dimineață, mănâncă ceva ce de cele mai multe ori sunt feluri de mâncare cu ouă. Soacră-sa l-a tot bătut la cap c-o să-i pocnească într-o zi inima de la cât colesterol bagă în el, dar el n-o prea bagă în seamă. Se preocupă un pic pe moment, dar apoi uită și înfulecă ouăle parcă cu și mai multă poftă. El e muncitor pe șantier, altfel funcționează corpul lui, așa îi întoarce de cele mai multe ori vorba soacrei lui. Spre deosebire de alții, el are alte necesități la nivel de alimentație; face parte din altă categorie de oameni. Nu scăpase nici în dimineața asta de muștruluiala soacrei, că doar ea e prima care se trezește de dimineață, odată cu găinile. Că nu poate să-i priască și lui Romică măcar odată prima masă a zilei. Scrobul era aburind în farfurie, jumătate din el ajuns deja în pântecul șantieristului matinal.

– Iar bagi ouă la ghiozdan, mă’ mâncăule?! Are să-ți plesnească inima cu totu’, ai să vezi tu… Ș-apoi n-ai să mai fii în stare să-mi dai dreptate. Nu mai bine ungi două felii de pâine cu zacuscă? Și-așa cămara e burdușită de borcane… Și mai e și Sfânta Vineri azi. Ierte-te Dumnezeu și Măiculița Domnului! Că iar te destrăbălezi cu mâncare de frupt. Bietele găini de-abia mai dovedesc să facă ouă…

Tot sporovăind de zor, soacra își găsise de treabă cu niște rufe. Romică înghițea ba în sec, ba mai îmbuca și scrob. Parcă astăzi, mai mult ca niciodată simțea nevoia să-i facă de petrecanie gurii-sparte pe două picioare de care e sătul încă din prima zi de când s-a mutat în curtea ei. Dacă i-ar fi despicat țeasta în două cu bărdița poate i-ar mai tăcea naibii fleanca aia… Dar ce va face el cu leșul. Poate să-l îngroape în fundu’ grădinii, dar se va vedea pământul răscolit, iar gardul cu scândurile alea rare nu prea oferă intimitatea de care are nevoie ca să-și acopere urmele. Parcă mai era niște grâușor din ăla roșu cu care scăpau până și de șobolani, așa era de tare. Dacă i-ar fi strecurat câteva boabe în fiecare zi în farfuria cu mâncare, cu timpul, i-ar pieri cheful de viață. Dar ar dura prea mult și el simte că înnebunește acum! Ce să facă și cum să facă să scape de cotoroanța asta?! Gândindu-se și răsgândindu-se, se înecă… Așa își dădu seama de o posibilă variantă mai potrivită. Avea de gând s-o sufoce la noapte cu perna aia grea de pene de gâscă. Ș-așa avea probleme cu tensiunea… n-ar suspecta nimeni că nu a fost din cauza inimii. Bat-o jalea de babă spurcată…

– Da’ măcar lasă-mă să-mi tihneacă mâncarea, că m-oi duce la muncă ș-apoi ai să tot poți vorbi cât și ce poftești matale. Că nici ieri nu mi-ai dat pace și așa de rău mi-a fost la stomac, toată ziua… cred că de ficat am să mor. Să știi tu așa. Că nimic nu-mi tihnește când vii pe capul meu cât sunt la masă.

– Ptiu! Că mă speriași, mă’! N-am crezut că mai știi cum să vorbești… Aoleu, maică! Da’ mănâncă liniștit, că eu mai zic câteodată și vrute și nevrute. Numa’ ne-om vedea și pe lumea cealaltă și să nu spui că nu ți-am zis. Ai să te perpelești în iad, că fără post și abstinență n-ai cum să fii moștenitor al Împărăției Cerurilor.

– Trăsni-te-ar aghiuță cu tot cu Raiu’ tău de babă nebună… Nu-mi trebuie mie niciun Rai.

Zise în șoaptă, că știa de începutul de surzenie al babei. Mai mult a zis ca să-și aline lui supărarea, că simțea că altfel îi trosnea una în moalele capului chiar cu tigaia în care și-a pregătit scrobul. A zis sărut mâna pentru masă mai mult pentru el, decât pentru soacră și a sorbit cafeaua din 3 înghițituri. Știa încă din clipa aia că avea să-l strângă stomacu’ la muncă și azi. S-a urcat pe bicicletă în fugă, cu geanta prinsă bine de portbagaj și cu șapca peste ochi. Știa că până la muncă va tot înjura în gând, în toate felurile și limbile pe care le știe. Era felul lui de-a se calma, iar până la muncă erau 30 de minute. Avea să-i treacă supărarea și să uite. Urma să fie o zi bună, dacă stomacul îi dădea pace. Și pănă la urmă, s-a hotărât să nu-i mai vină de hac soacrei, că nevasta i-ar fi tare necăjită de moartea prematură a mamei ei dragi și, cu puțin exercițiu al nervilor, ar mai putea rezista cu baba-soacră în curte o perioadă.

Ajuns pe șantier, și-a pus geanta cu prânzul la dos și s-a echipat de muncă. Salopetă, cască, mănuși, bocanci. Se anunța o zi destul de încărcată, pentru că proiectul se apropia de final și șeful de șantier avea să le stea pe cap toată ziulica. Dar se alina cu gândul la prânzul lui îmbietor – o bucată zdravănă de mușchi afumat de porc și cașcaval de casă, plus o roșie dulce din grădină – și la patul lui moale ce-l aștepta acasă.

Trecuseră două ceasuri de când trebuia să ia pauza de prânz, dar nu avea ce face pentru că lucrarea trebuia pusă la punct până la ora limită, impusă de șeful de șantier. Până la urmă, echipa s-a decis să ia pauza de prânz pe la ora 15,00 și s-au pus la umbră să îmbuce și să-și întindă oscioarele. Romică și-a căutat merindele în geanta adusă cu el de acasă și a scos un borcan de zacuscă și o jumătate de pâine neagră. A mai găsit și două mere prăpăditde. Nici n-a stat pe gânduri. Știa ce lepră i-a pus la cale geanta. Scârba de soacră-sa. Asta i-a pus capac. Singura lui destindere din ziua aia i-a fost răpită de hoașca evlavioasă. S-a pus pe îmbucăt pasta de legume, jumătatea de pâine și cele două mere. Cu tot cu cotor le-a mâncat. Numa’ codița a mai rămas din ele.

Și-a terminat programul de lucru și de supărare s-a oprit la o crâșmă, nu departe de casă. A băut vreo 5 păhărele de rachiu, ca să prindă curaj și să nu mai știe de el. După ce termina ce avea în gând, zilele aveau să-i fie mai senine. Cu două ore înainte de miezu’ nopții, a deschis poarta curții și a mers cât de tiptil a putut în camera soacrei. N-a uitat și s-a descălțat la ușă, să nu facă zgomot prea mare pe dușumeaua veche. S-a apropiat de patul unde dormea bătrâna și s-a uitat cu grijă să-i vadă ochii închiși, ajutat fiind de lumina de la stâlpul din stradă. Parcă avea și coarne baba. Romică s-a înfiorat puțin, dar nu și-a abandonat gândul. S-a împins cât a putut cu perna peste fața babei. S-a zvârcolit soacra, da’ nu prea tare. Romică era hotărât și rachiul i-a dat tăria de care avea nevoie, ca să ducă la final planul.

Cât ținea perna peste capu’ babei și-a dat seama că cel mai bine ar fi să-i arunce leșul în Siret… dacă ar fi luat căruțul cu care căra lemnele din pădure iarna, ar fi floare la ureche. Cum se gândea el la ieșirea soacrei din scena căsniciei lui, baba s-a trezit și a început a se zvârcoli mai tare. Romică știa că n-are cum să mai dea înapoi. S-a încordat cât a putut, până ce a simțit că-l doare partea stângă a pieptului. A forțat mai tare și soacra s-a liniștit. De tot. Romică a picat pe dușumea cu un bufnet înfundat și cu mâna la inimă.


Se liniștise și el de tot și se gândi: „Știam eu că într-o zi o să-mi vină de hac baba asta…”