De obicei, am grijă să ies la alergat dimineața, pentru că știu sigur că seara nu-mi mai arde de gâfâit prin beznă. M-am obișnuit să alerg cu căștile în urechi pe trotuarul lung de lângă șoseaua ocolitoare a orașului. Nu e deloc departe de unde stăm, așa că e opțiunea ideală. Prietenul meu a decis că e în regulă să dea skip alergării de dimineață, pentru că lucrase până târziu cu o seară înainte, pierzând noțiunea timpului. Nu m-a deranjat deloc. M-am echipat, mi-am luat căștile și am ieșit pe ușă. De când cu încălzirea globală, nici iernile nu mai sunt cum erau cândva. Parcă ar fi doar o toamnă mai rece. Fără ninsoare, fără străzi înzăpezite sau pline de sare. Nici nu știu… O fi mai bine așa?

Pentru o alergare de dimineață, atmosfera e chiar plăcută. Numai bine că nu bate vântul, altfel mi-ar fi curs mucii și lacrimile până ce terminam traseul. Mă întâlnesc cu gașca de puști pe care îi văd în fiecare dimineață în zona abandonată a vechii fabrici de cărămizi. Mă gândesc că și-au făcut cuib acolo. Sunt chiar de treabă, dacă stau bine să mă gândec… Aproape în fiecare dimineață, se aliniează lângă trotuarul pe care alerg și întind mâinile, ca să batem palma cu ei. Un fel de formă de divertisment ieftin. În dimineața asta, au bătut palma doar cu mine. S-au bucurat la fel de mult ca și în celelalte zile. Din câte mi-am dat seama, sunt frați și chiar locuiesc lângă vechea fabrică de cărămizi. Cred că mai târziu, vor lua căruța lor mică și se vor duce la joacă sau vor aduna cărămizi rătăcite prin vechea fabrică. Probabil că ai lor vor să extindă bojdeuca și i-au pus la treabă pe cei mici. Cred că e ca o vânătoare de comori pentru ei…

Cotesc și alerg paralel cu Someșul. E mai învolburat decât de obicei. Nici nu e de mirare, la cât a plouat în ultima vreme. Mă gândesc că e și pește destul. La cât de des am văzut pescari amatori cu undițele proptite pe mal, nici n-ar trebui să mă îndoiesc de asta. Mă-ntreb dacă s-o iau spre oraș sau să încerc un nou traseu. Până la urmă, dacă l-am lăsat pe Barbu dormind, nu cred că se va trezi până ce mă întorc eu acasă. Am vreme destulă să explorez și alte locuri. Grozav! Nu mai am nici baterie. Adio, muzică. O fi bine și fără. O iau pe drumul neasfaltat și alerg mai cu spor. Ciudat e că parcă încă aud muzica ce răsuna din căști. Trebuie să-mi zgâlțâi un pic urechile, așa că mă bat cu palmele de parcă aș avea apă în urechi. Fir-ar! Acum se aude și mai tare. Pare un cântec ce nu l-am mai auzit, ceva melodic și cântat de cineva, parcă e acapela și operetă în același timp. Poate nu mi se pare și chiar se aude de undeva? Dar de unde? Nu e nicio casă sau mașină prin zonă, doar un tir pe marginea drumului, la ceva distanță de mine. Există tiriști cu gusturi atât de selecte în materie de muzică? Nu rămânea decât să aflu. Acum că mă gândesc, pare o prostie destul de mare ca o persoană să-și bage nasul unde poate nu-i fierbe oala.

Da, evident că am pornit să cercetez de unde se aude. Așa că am luat-o în direcția tirului. La vreo 10 metri de tir, acea melodie se auzea din ce în ce mai tare. Alerg în continuare și privesc ușor cu coada ochiului spre tir, văd pe cineva întins pe jos, lângă niște pietre mai mari, chiar în partea mai dosită a tirului. Îmi bubuie inima și încep să gâfâi mai tare, dar nu mă opresc. Alerg mai încolo de tir, cu toate că melodia parcă mă îmbia din ce în ce mai tare. După vreo 300 de metri, m-am decis să fac stânga-mprejur și să mâ opresc lângă tir. Poate omul întins pe jos are nevoie de ajutor. Să-mi bag picioarele în ea treabă! Bravo, fată! Sună tu la 112 cu un telefon fără baterie, dacă poți. Ajung lângă tir și observ că ușile din spate sunt întredeschise. Mă uit la bărbatul întins pe jos și văd că lângă el mai e și o baltă de sânge. Da, și-a spart capul. Nu mai are puls și e deja țeapăn. Nu sunt eu medic legist, dar cred că stă întins mort de ceva vreme…

Departe de a fi treaba mea, dar am decis că e mai bine să arunc un ochi înăuntrul tirului. Duhnea a pește stricat și a mahmureală. Mi-am dat seama că e un tir frigorific. Din curiozitate, am strigat:
– Hei! Mai e cineva aici?
Cântecul acela angelic a încetat, dar s-a auzit un sunet ca un geamăt. Ca atunci când vomiți. Mă uit mai atentă și observ că în spatele tirului, ușor în întuneric, am zărit câteva sticle goale de vodcă și pete negre.
– Aloha, tipă cu două picioare! Hâc! Vaaai, iertare… Unde-mi sunt manierele de domniță cu solzi.
În timp ce auzeam toate astea, zăresc o mână cu unghii destul de lungi și piele gri, cu reflexii holografice, că se ivește de după lăzile imense stivuite. Ce mama naibii? Cred că am alergat prea mult și acum halucinez de la oboseală. O sirenă. Strig:
– Rămâi unde ești!
– Cu mare plăcere. Hâââc!
– Ce naiba se petrece? Observ că ești ușor amețită, dar explică-mi totuși cum de te afli aici și ce s-a întâmplat de un om mort zace lângă tir, iar tu pari beată și ești și sirenă pe deasupra…
– Am încercat să îndeplinesc o provocare tâmpită pe care mi-a dat-o gașca de tritoni, cum că reușesc să fur o ladă cu sticle ce vodcă din tirul ăsta afurisit. Hâââc! Vine de la Constanța. E plin de icre negre de contrabandă și vodcă rusească. Evident, nu m-am sincronizat cu programul dobitocului de șofer și acum iată-mă aici. Ah, da. Iuuuui! Hâc-hâc. Din cauza mea zace lat. I-am dat o coadă peste ochi.

Mă frec la ochi și încerc să rămân serioasă în continuare. Sirena, sau ce-o fi, continuă:
– Bănuiesc că știi că noi – sirenele – putem merge și pe două picioare, dar trebuie să fim uscate. Cum caviarul a început să se decongeleze, sunt cam leoarcă. M-a luat nostalgia și m-am apucat de băut. Am golit câteva sticle de vodcă, după cum bine observi, și m-am delectat cu icre. Un pic puturoase, dar încă gustoase. Hââââc! Acum încep să simt și eu euforia produsă de alcool. Iaca! Să zicem că m-am apucat de cântat și șoferul a fost atras, a deschis tirul și m-a zărit. M-am speriat și l-am pocnit cu a mea codiță. Faină, nu? Ce era să fac? Cine știe ce mi-ar fi făcut? A fost legitimă apărare, corect?
– Acum are mai mult sens ce se petrece… Legitimă apărare sau nu… Spune-mi tu cum ar trebui să procedez? Pe mine una mă cam depășește situația. Te pot ajuta cumva? Mă gândesc că, cel mai probabil, da.
Sirena se apropie și arată așa cum vă imaginați că arată o sirenă. Îmi propune următorul târg:
– Uite cum facem. Hâc-hâc! Tu îmi faci rost de haine și un prosop. Îmi cresc picioarele de om, mă îmbrac, îl bag pe șofer în tir. Mă urc eu la volan. Da, știu să conduc. Iuuuuhuui! Apoi, o iau spre Constanța. Mă descurc eu cumva. Mă pot baza pe tine că uiți ce s-a întâmplat azi? Chiar nu e cazul să stârnim prea multă agitație, nu? Este doar un eveniment izolat și ușor nefericit. Până la urmă, cineva să supraviețuiască în toată situația asta…

Am rămas gură-cască, dar mi-am zis că nu e momentul potrivit să mă pierd cu firea. Nimic n-avea sens și nici nu eram sigură că nu aiurez. Poate dacă ar mai fi fost cineva cu mine, aș fi fost convinsă 100% că totul e real. Am încercat să-l bag pe șofer în tir, dar n-am reușit. Era destul de voinic. Sirena mi-a zis că se va ocupa ea de tot. Am alergat până acasă. Era aproape ora opt. Barbu nu s-a trezit. Am luat ghiozdanul și am îndesat în fugă cel mai mare prosop de acasă, pantaloni, o bluză, o jachetă veche și o șapcă de-a lui Barbu. Dacă o să întrebe de ea, îi voi spune că poate a rătăcit-o pe undeva. M-am întors și am ajutat-o pe sirenă să se usuce. S-a îmbrăcat și a mutat șoferul în tir, de parcă ar fi fost o sticlă cu apă. Forțoasă tare sirena asta. Nici n-ai zice, la cât de subțirică e. Oare o să-l mănânce pe șofer? Cel mai probabil, da. Dacă are poftă și de carne de om. În fine… La câte icre a devorat, mă gândesc că poate șoferul va scăpa poate doar mort, nu și mâncat.


Mi-a dat o sticlă de vodcă în semn de recunoștință și și-a văzut de drum.