Ana primeșete negreșit în fiecare an câte o nouă rochiță – arată minunat, pentru că sunt croite de mătușa ei, care are o croitorie chiar în centrul orașului: Croitoria Clarei. Multe fetițe de vârsta ei visează la o astfel de rochiță: cu volănașe în fel de fel de forme, perluțe sidefate1, aplicate una câte una, pietricele strălucitoare în culori minunate și funde mari din cele mai lucioase panglici. Nu sunt rochițe ieftine, dar Ana este norocoasă cu o așa mătușă.

10 rochițe lungi, ca de prințesă și 5 rochițe de vară, până la genunghi îi completează garderoba2. Mama Anei e încântată de fiecare dată când fetița ei îmbracă una din cele 15 rochițe. Ana face multe lucruri de dragul mamei, pentru că o iubește și se bucură de fiecare dată când o vede zâmbind. Nu vrea să o întristeze pe mama sa cu ideile ei trăsnite… Se gândea că ar fi minunat dacă ar face cadou câteva din rochițele ei altor fetițe. Cu siguranță ar fi nespus de bucurose să poarte o rochiță de prințesă din când în când. Sunt atâtea fetițe care poate n-au purtat niciodată o rochiță mai specială și Ana se gândea la asta de multe ori când primea câte o nouă rochiță în dar. Se simțea răsfățată și într-un fel chiar vinovată.

Ce nu mai știa mama este că Ana nu se simțea confortabil în rochițele de la mătușa ei; o deranja când se împiedica de ele și credea că în orice clipă le poate strica și nu voia asta. Ana preferă pantalonii lungi sau scurți și crede că rochițele nu sunt tocmai potrivite pentru ea. În plus, nici nu poți face multe lucruri purtând o rochiță din aceea de prințesă: nu poți alerga în parc, nici să te joci cu mingea sau să înalți zmee. Ana adora să se simtă liberă și gata de acțiune în pantalonii ei comozi de joacă.

– Parcă aș fi clovnul Păcălici de la circul din oraș… Mânecile astea sunt prea bufante, de parcă mi-aș putea lua zborul oricând, dacă ar sufla un pic vântul. Volanele astea mă vor încurca sigur atunci când voi vrea să șutez la poartă, iar panglicile îmi vor intra în ochi, când voi alerga. Și mărgeluțe și pietricele și fundițe și dantelă? Rochițele astea sunt opere de artă, așa este… Dar eu știu că operele de artă stau la muzeu și nu sunt purtate de fetițe ca mine.
– Ah! Ești minunată! Arăți ca din povești, draga mea Ana! Uită-te la tine, scumpa mea. Ești o prințesă în devenire.
– Mulțumesc, mamă! Doar e rochița creată de mătușa Clara. E minunată, chiar nemaipomenită, dar eu mă gândeam că…
– Mi-a venit o idee! Haide să-ți facem câteva poze lângă hortensiile3 din grădină. Vei arăta ca o zână printre florile acelea pufoase și roz. Mă duc să aduc aparatul, ne vedem în grădină, în 5 minute.
– Bine, mamă. Cobor imediat.

Ana se tot gândea cum să facă să-i spună mamei că nu e fericită când poartă rochițele mătușii Clara și că ar dori să le ofere altor fete, care ar fi mai încântate decât ea să le poarte.
– Poate mama ar înțelege și chiar s-ar bucura de ideea mea care, până la urmă, nu e chiar atât de trăsnită, nu? Am nevoie de puțin ajutor. Cred că mă întâlnesc cu Denis, să batem mingea în parc și să discutăm problema mea. Probabil, mă va ajuta cu o soluție numai bună.
– Mamă? Merg în parc cu Denis să ne jucăm. Mă întorc într-o oră. E în regulă?
– Bine, Ana. Nu uita că într-o oră, când ajunge și tatăl tău de la birou, vom mânca. Am pregătit ceva delicios pentru cină.
– Abia aștept. Revin în curând. Mulțumesc!

Ana și-a luat mingea de volei. Era o minge ușoară, numai bună pentru joacă. A pornit spre amicul ei – Denis – intonând4 cântecul ei preferat:
– Un porumbel se legăna pe o pânză de păianjen și fiindcă ea nu se rupea, a mai chemat un porumbel. Doi porumbei se legănau pe o pânză de păianjen și fiindcă ea nu se rupea…

Partea bună era că parcul se afla chiar în capătul străzii și amicul ei locuia chiar lângă. Deci, era aproape de casă și de amicul ei. Spre nenorocul Anei, Denis tocmai ce plecase de 10 minute la bunica lui, să-i ducă o bucată de plăcintă și niște cireșe. Potrivit spuselor părinților lui Denis, urma să se întoarcă în vreo 20 de minute.
– Îi transmiteți că-l aștept în parc? Poate vrea să ne jucăm cu mingea… Mulțumesc mult de cireșe! Sunt delicioase.
Ana a pornit spre parc un pic posomorâtă5 și pe gânduri. Spera să găsească o cale ușoară să le spună alor ei că rochițele nu sunt pentru ea și că preferă să poarte pantaloni și să bată mingea, nu să defileze6 în fel de fel de ținute sofisticate și să fie pozată de atâtea ori.
– E chiar o pierdere de vreme, dacă stau bine să mă gândesc. Poate că dacă aș reuși să…

– Uruuu! Hahaha! Ce l-a apucat pe Popcorn, prieteni? De câteva zile preferă să stea cu gașca de pescăruși de lângă lac. Ba chiar mai mult, am văzut că mai nou încearcă să și prindă peștișori cu ciocul lui mic de porumbel. Ne salută de fiecare dată, dar eu zic să nu-l băgăm în seamă. E un ciudat și mă sperie. Prefer să mă țin departe de el.
– Știu despre ce vorbești, Cronț. S-a țicnit de-a binelea. Se crede pescăruș sau oare îl obligă cineva să se comporte ciudat? Oare s-a lovit recent de vreo mașină? Uruuu! Haha!
– Ahahahaha! Că bine zici, Caramel. Poate ai dreptate. Gata cu datul din plisc… Păzea că vine Popcorn. Ah, mă scuzați. Cum își spune mai nou? Porumb… Porumbe și mai cum?
– Salut, băieți! Porumberuș mă cheamă mai nou. V-ați prins? Porumbel, pescăruș, Porumberuș? Ăsta sunt eu.
– Hahaha! Urururuuu! Vai-vai! Dar de ce, mă rog?
– Păi, mi-am dat seama că îmi place să mă bălăcesc. Chiar mult. Mă înecam cu pâine și semințe de cele mai multe ori, așa că acum prefer să pescuiesc. Da, chiar așa. Muncesc pentru ce mănânc. Și… Chiar vă recomand algele zemoase din lac. Sunt proaspete și nici nu te îneci cu ele. Pescărușii sunt tare de treabă și mă ajută cu tot ce am nevoie.
– Foarte bine. Cu ei să stai de-acum înainte. Noi nu mâncăm alge alunecoase și verzi. Preferăm pâinea, chiar și firimiturile de brioșe și cozonac. Știu că nu ai avut experiențe plăcute cu firimiturile, dar ai putea să alegi și tu bucăți mai mici și mai moi.
– Exact cum zice Vafa. În plus, le avem tot timpul la discreție7 și lumea ne adoră. Să ții minte. Noi suntem păsări cochete8 și iubim spiritul orașului. Aici ne este locul. Fugi de-aici, Popcorn! Huruuu! Huuși! Te așteaptă gașca ta de pescăruși mâncători de alge. Hahaha!

Ce zarvă grozavă lângă lac. Ai zice că porumbeii au luat-o razna. Parcă se ceartă între ei și mulți își fâlfâie aripile către un porumbel alb, de parcă ar vrea să-l alunge. Ana privește toată tărășenia9 cu ochii mari, uimită, iar mingea îi pică din mâini, se rostogolește și ajunge în lac. Porumbelul alb, zburând în direcția băncii unde stătea Ana, vede ce se petrece și aterizează lângă ea. Încearcă să se apropie de ea și Ana se uită uimită de cât de prietenos e porumbelul. Când se pregătea să întindă mâna, să încerce să-l mângâie, porumbelul a și zbughit-o spre insulița din mijlocul lacului, parcă grăbit. În câteva minute, trei pescăruși, în frunte cu Porumberuș, au aterizat pe suprafața apei lacului și au început să împingă mingea Anei cu pliscurile. Mingea a ajuns la mal și înapoi la proprietara de drept, care mai că nici nu băgase de seamă că mingea îi lipsește.

– Denis nu m-ar crede niciodată dacă i-aș povesti asta. Nu-mi vine să cred așa ceva… Da, trei pescăruși și un porumbel mi-au împins mingea de volei la mal. Vorbesc serios. Așa ceva am văzut doar în filme.
– Uruuu! Eu te-aș crede pe cuvânt.
– Oare cine mi-a vorbit? Heeei! Denis? Te-ai întors deja de la bunica ta? Oare de ce faci ca un porumbel?
– Pentru că sunt porumbel, dar nu mă cheamă Denis. Eu sunt Porumberuș, cunoscut și ca Popcorn în grupul porumbeilor din oraș.
– La școală nu ne-au învățat că porumbeii pot fi înțeleși de oameni. Cum de noi doi reușim să comunicăm? Lămurește-mă, te rog.
– Urururu! Păi, vezi tu, Ana. Eu am învățat să fiu mai atent la ce vorbesc oamenii și la cum vorbesc… să spunem că am strămoși10 din neamul papagalilor vorbitori. A fost mai greu până am învățat câteva cuvinte, iar mai apoi lucrurile au venit de la sine.
– E fascinant! De unde îmi știi numele? M-ai spionat? Sau cu asta vă mai ocupați voi – porumbeii – în timpul liber?

– Sunt porumbel. Știi bine că porumbeii zboară și îi zărești mai peste tot. Auzim foarte bine și, cu toate că avem un creier destul de mic, ținem minte destul de multe lucruri. Acum multe secole11, alții din neamul meu erau curieri imperiali. Aveam o responsabilitate imensă, transportam mesaje de tot felul și nu aveam nevoie de hartă sau busolă, totul era memorat în căpșoarele astea mici. Dar astăzi… vezi tu? Unii spun că ne-am modernizat, deși eu nu prea cred asta. Suntem niște păsări de oraș, ciugulim firimiturile aruncate de oameni, ne cocoțăm pe unele din cele mai înalte clădiri, ca să vadă și alte păsări cât de țanțoși12 suntem. Pe mine nu mă încântă acest lucru. Eu am abandonat stilul ăsta de viață. Așa că acum sunt Porumberuș.
– Și ce înseamnă asta?
– Uruuru! Păi, acum fac parte din grupul pescărușilor. Niște păsări de treabă, care m-au acceptat și m-au învățat cum să fac rost de mâncare, fără să apelez la mila oamenilor. Ți-am pomenit cât de mult îmi dăuna pâinea ciugulită din parcuri? Odată m-am înecat cu o coajă, de am crezut că așa voi sfârși. Am avut noroc cu Vafa – un vechi amic – ce m-a ajutat și am supraviețuit. Îi rămân recunoscător pentru toată viața. M-a salvat.

– Nu ți-a fost teamă că vei fi judecat sau respins de amicii tăi? Că nu te vor mai vedea așa cum te vedeau odată? Nu mă înțelege greșit, dar chiar ești un porumbel diferit.
– Ei bine, asta s-a și întâmplat. Uruuu! Eu îi salut în continuare și vreau să fim amici, dar ei mă evită, pentru că se gândesc că i-am trădat. Le va trece lor supărarea într-o bună zi. Cel mai important este ca eu să fiu fericit și să mă bucur de ce îmi place mai mult în viață. Ei ar putea fi fericiți și cu Porumberuș, nu doar cu Popcorn. Nu voiam să mai fiu doar Popcorn – cel care adună firimituri și pierde vremea cocoțat pe fel de fel de clădiri și statui. Așa pot vedea și marea, care nu este deloc departe, iar pescărușii merg des acolo, pentru că sunt pești din plin. Pot oricând să mănânc alge din lac, fără să deranjez pe cineva. Pescărușii mă susțin. Acum fac parte din familia pescărușilor, dar îmi îndrăgesc în continuare amicii porumbei. Mă vor înțelege într-o bună zi și vor realiza că a fi diferit nu e un lucru rău.

– Exact, Porumberuș! Câtă dreptate poți avea. Acum lucrurile au mai mult sens și nu ar trebui să-mi fie frică să spun ce mă nemulțumește. Până la urmă, sunt părinții mei și ar trebui să accepte. Poate mama va înțelege și va avea răbdare cu mine. Mătușa Clara va fi bucuroasă ca rochițele ei să ajungă la fete ce le vor purta cu atâta drag și grijă. Mulțumesc, Porumberuș! Ești un porumbel geniu! Baftă cu activitățile de pescăruș în devenire. Vei fi amicul meu înaripat și prima pasăre cu care mă voi consulta de-acum înainte. Pe mâine!
– Uruuu! Nu ai pentru ce, dragă Ana. Doar mi-am spus povestea. Mă bucur nespus că ți-am putut fi de ajutor. Uruuu! Nu-ți uita mingea.


Scurtă listă a cuvintelor care îi pot pune pe gânduri pe cei mici. Nu trebuie să evităm cuvintele noi, doar pentru că sunt un pic mai complicate. O poveste nouă trebuie privită ca pe un exercițiu de vocabular chiar la îndemână.

1 sidefat: ca de sidef, cu aspect lucios, plăcut;
2 garderobă: toate hainele pe care le are cineva;
3 hortensie: plantă cu flori mari și pufoase, roz, violet, albe;
4 intona: a cânta cu un anumit ton;
5 posomorât: trist, prost dispus;
6 defila: a merge cu pas apăsat, în văzul altor persoane;
7 discreție: bunul plac al cuiva;
8 cochet: aspect plăcut, îngirjit, comportament amabil;
9 tărășenie: întâmplare neplăcută, încurcătură;
10 strămoș: persoană care a trăit cu câteva generații înaintea cuiva, străbun;
11 secol: interval de timp de o sută de ani;
12 țanțoș: impunător prin aspect, mândru, arogant.